Plăcinte Pădurenești - O poveste cu plăcinte
Material preluat din Formula AS Numărul 1407
Simte că nu mai poate. Nu de prea multă muncă, de asta nu s-a plâns niciodată. Ci de dorul de cei doi prunci rămași acasă, în România. O clipă nu mai stă aici, o clipă! Aruncă de-a valma în geamantane haine și încălțări, adunate în depărtările astea reci și străine, unde-a adus-o gândul la un trai “o țâră mai bun”, pentru familia ei. A venit în Italia pentru câteva luni și a stat 11 ani. Poate-ar mai fi stat, dacă Alina, fiica ei, nu ar fi somat-o, pur și simplu, să se-ntoarcă acasă. Sunt cinci ani de-atunci. Acum, Aurelia Muntean are propria sa afacere în Hunedoara: face plăcinte pădurenești. Și e fericită!
Moștenire din bătrâni
Plăcintăria Aureliei Muntean e chiar în intersecția cea mare, din care drumul duce spre Castelul Corvinilor. Dintr-o fotografie în mărime naturală, lipită pe vitrina cu margini albe, o femeie blondă, în costum pădurenesc, îmbie trecătorii cu plăcinte așezate pe-un ștergar alb. Înăuntru, cele câteva mese sunt ocupate, clienții așteptând răbdători, la o cafea sau doar la o vorbă, plăcintele comandate. Cu sămăchișă (brânză de vaci), cu cartofi, cu mere sau cu dovleac, după cum li-i pofta. Din când în când, gemulețul din spatele tejghelei se deschide și femeia cea blondă, coborâtă din fotografia din fereastră, întinde vânzătoarei, cu un gest grăbit, încă o farfurie de plăcinte fierbinți. Acolo, în bucătărie, Aurelia plămădește bunătăți strămoșești. Așa cum o făceau, odinioară, și mama ei, și bunica. Așa cum o fac, în amintirile fiecăruia dintre noi, bunicile cele bune dintotdeauna.
“Ideea de a vinde plăcinte pădurenești a avut-o regretatul cântăreț popular Drăgan Muntean. Și noi suntem din Ținutul Pădurenilor, din Poienița Voinii, ca și el, ba chiar suntem, s-ar putea spune, un fel de rude. De fapt, satul e mic și cam toți îs neam cu toți. Prin 2000, Drăgan a organizat festivalul de la Poienița Voinii și ne-a propus să facem plăcinte pentru toți cei care vin. A cumpărat el tot ce-a trebuit și am făcut, dar când mi-a spus că aș putea să fac o afacere din asta, că am putea să ne câștigăm existența așa, m-am speriat. «Doamne, moșule – că așa-i spuneam – o să râdă lumea de noi!». Ni s-a părut ciudat. Cum adică să vând ceva ce la noi se face în mod obișnuit, aproape zilnic? Gând de om sălbatic și speriat, care nu înțelegea rosturile unei altfel de lumi”.
Cuvintele îi ies iute din gură, grăbite de emoția pe care i-o aduc amintirile. La fel de iute i se mișcă și mâinile, transformând bucățile de aluat în alcătuiri rotunde, aproape străvezii, peste care întinde amestecul cerut de dincolo de gemulețul de lemn. Pe aragaz, trei tigăi înnegrite de foc, tot de pe vremea bunicii, așteaptă să cuprindă plăcintele Aureliei. Îi cer rețeta: “Nu mi se pare nicidecum că fac ceva deosebit, e doar ceea ce am învățat de la mama și de la bunica: un aluat simplu, de pâine, cu puțină drojdie, din care întind o foaie subțire și cu multă umplutură. Asta e diferența față de o gogoașă sau un langoș, care au aluat mai mult și umplutură foarte puțină sau deloc”.
“Când ai plecat, m-ai întrebat dacă vreau?”
Oamenii sunt încântați de plăcintele Aureliei și sunt, de la zi la zi, tot mai mulți, iar ei i se pare asta extraordinar. Între două plăcinte aruncate în tigaie, scapă câte un oftat. “Bine-ar fi fost s-ascult de Drăgan la vreme și să fi tot făcut la plăcinte, nu să plec în Italia, să-mi las copiii!… Am lucrat orice acolo, nu mi-e rușine s-o spun, și în restaurant, și la bucătărie, și ca menajeră. Nu mă dau în lături de la nimic. Așa am învățat și limba italiană, comparam cuvintele, care cu care se aseamănă, făceam legături și așa m-am descurcat. Prima dată, am avut grijă de doi gemeni, aveau vreo șase-șapte ani. Îmi spuneau direct ce auzeau probabil de la părinții lor, că nu-mi iubesc copiii, că nu mi-e dor de ei, că dacă i-aș fi iubit, nu i-aș fi lăsat singuri. Când îmi spuneau asta, eram terminată. Îmi lipseau enorm copiii, familia, mi-era dor de ei, de tot ce aveam aici. Doar pentru ei plecasem, să le fac viața un pic mai ușoară, dar alea au trecut, s-au dus, s-au uitat, iar ce am pierdut eu este viață și ea nu se poate întoarce. Nu recomand nimănui să facă ce am făcut eu. Am pierdut cei mai frumoși ani din copilăria lor, pe care toți banii de pe lume nu mi-i mai pot aduce înapoi. Băiatul era un copilaș când am plecat, avea doar 11 ani, iar când m-am întors era deja bărbat, avea 22 de ani. După un an, a plecat și el, în Anglia. Când îl întreb dacă nu se întoarce acasă, îmi spune: «Dar când ai plecat și m-ai lăsat, m-ai întrebat?». Îmi bagă o săgeată direct în suflet”.
Fiica Aureliei a fost “anti-străinătate” mereu. În ultimul an de stat în Italia, Aurelia i-a găsit, totuși, și ei de lucru acolo. După o lună, când a văzut cât muncește și cum curg apele pe mama sa, Alina i-a spus că nu o mai lasă să stea. “Să știu că pită cu sare mâncăm, dar nu te mai las să vii aici! Muncim în țară, că și acolo poți face bani, dar măcar ești acasă și muncești pentru tine!”. Dacă nu i-ar fi deschis fiica sa ochii, poate-ar mai fi stat. “Mai mult am realizat în cei cinci ani de când m-am întors acasă. Cine spune că lucrează câțiva ani în străinătate și-și face casă și-și cumpără mașini scumpe, minte. Nu poți câștiga miliarde din muncă cinstită! De aceea le-aș da un sfat mamelor cu copii mici: «Stați acasă, lângă copiii voștri, indiferent cât e de greu!». Acum, încerc să recuperez prin nepoți, dar nu-i același lucru”, spune, cu un suspin adânc, Aurelia Muntean.
Cu plăcintele la OSIM
Întoarsă din Italia, Aurelia n-a stat prea mult pe gânduri. A cumpărat împreună cu soțul ei o rulotă, utilată cu tot ce era necesar pentru a putea face plăcinte pădurenești, și a pornit pe la târgurile de peste vară din întreaga țară. Erau momente când aveau doar bani de drum, n-ar fi reușit să deschidă afacerea fără bruma de bani câștigată în Italia. “Nu pot spune că nu m-au ajutat banii câștigați acolo, dar nici imposibil nu cred că ar fi fost fără ei”. S-a lovit, ca atâția alții, de birocrație, dar nu a renunțat. “Când am văzut la câte uși a trebuit să bat și cât a durat, câte uși mi s-au închis… Dar, când le-am deschis pe toate și am dat drumul plăcintăriei, mi-am dat seama că tot ce mi se ceruse era necesar, chiar dacă inițial nu-mi dădusem seama de asta. Pentru că e mai bine să fie totul în regulă, decât să riști amenzi”.
Când aveau încă rulota, toată materia primă o produceau în gospodăria proprie. La Poienița Voinii aveau vaci, oi, de toate, de care se ocupau în timpul săptămânii, iar în week-end erau plecați pe la târguri. De când au deschis plăcintăria, însă, nu au cum să se mai ocupe și de gospodărie, iar ingredientele le iau de la o fermă din zona Hunedoarei.
Acum, Aurelia Muntean se zbate să înregistreze la OSIM plăcintele pădurenești. Dosarul le-a fost deja respins de două ori, fără să li se comunice motivele, dar nu intenționează să renunțe la această idee. “E un produs al nostru, al pădurenilor, pe care l-am promovat pe oriunde am umblat, și n-aș vrea să se folosească cineva de această denumire ca să vândă cine știe ce bazaconii”.
Steaua din tigaie
O bunică pădureancă fericită
Dacă afacerea cu plăcinte nu ar fi mers, Aurelia ar fi deschis o alta, de cusut costume populare pădurenești, un meșteșug pe care-l stăpânește bine și pe care și-ar dori să aibă cui să-l transmită mai departe. Așa cum și-ar dori să poată face mai mult pentru ca Ținutul Pădurenilor din Munții Poiana Ruscăi să devină o adevărată destinație turistică, să fie pus în valoare, comorile sale să fie arătate lumii, cât încă mai e cine să povestească despre toate cele ce nu mai sunt. “Nu cred că asta se va putea în viitorul apropiat. În zonă, nu numai că infrastructura e zero, dar nici oamenii nu sunt pregătiți să primească turiști. Sunt speriați, se tem, sunt oarecum sălbatici. Aș vrea să-i pot face să înțeleagă că pot câștiga oferind turiștilor ceea ce au, ceea ce știu să facă. Nu toți vor cazare de 5 stele, sunt tot mai mulți cei care caută autenticul, tradiția, care acolo încă mai există. În pădurenime, oamenii nu înțeleg că nu e nicio rușine să ceri preț pentru munca ta, pentru ce știi să faci. Și acum mă întreabă cum de vând plăcinte, li se pare foarte ciudat. Nu știu cum ar putea fi scoși din sălbăticia lor. Trăiesc ca acum o sută de ani”.
Nici nu știu câte plăcinte-a copt în tot timpul cât am stat de vorbă. Aluatul rotund și aproape transparent ascunde-ntr-însul sămăchișa cea bună, după ce mâinile Aureliei îndoaie, cu îndemânare, parte peste parte, marginile plăcintei, închipuind o stea cu șase colțuri. Râzând, își mai amintește ceva. “Când eram acasă, copilă, eu nu prea stăteam la bucătărie. Plăcinte și mâncare făceau mama și bunica. Și eu știam să fac de toate, dar preferam să merg la pădure, după lemne, sau la strâns de fân, pe câmp. Prindeam caii la căruță și dusă eram. Îmi plăcea să mă simt liberă. Umblam desculță, așa umblu și acum, când merg acasă. Doar așa simți libertatea și o înțelegi”.
Aurelia Muntean e și astăzi o pădureancă liberă. O pădureancă îmbiindu-ne cu plăcinte pădurenești, dintr-o fotografie uriașă și dintr-o poveste simplă, ca o stea cu șase colțuri, așezată la copt, într-o tigaie.
Sursa: Formula AS
Post a Comment